Icoana ca pasiune a vieţii

Icoana ca pasiune a vieţii

    Părintele Nicolae Ozolin impresionează prin însuşi felul în care arată. Este ca un avvă din pustie şi vorbeşte despre lumea icoanei ca şi cum ar trăi acolo. L-am întâlnit la Congresul internaţional din Bucureşti dedicat icoanei şi i-am adresat câteva întrebări despre felul în care a ajuns să iubească şi să cunoască icoana ortodoxă astfel încât să le poată împărtăşi occidentalilor din tainele acesteia.
    Părinte Nicolae, ştiu că aţi scris mai multe cărţi de­spre teologia icoanei, dintre care unele au fost publicate şi în limba română. Aveţi o îndelungată experienţă ca profesor de teologie şi v-aţi îndeletnicit chiar cu pictarea de icoane. Când aţi început să vă gândiţi serios la teologia icoanei, aşa încât să ajungeţi profesor în acest domeniu?
    Sunt foarte mişcat de această întrebare. Este pentru prima oară în viaţă când un jurnalist mă întreabă despre această perioadă din viaţa mea. Voi răspunde foarte simplu. Era anul 1959, aveam 17 ani şi făceam cursurile pregătitoare la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris. Abia intrasem la facultate şi am vorbit despre aceasta cu duhovnicul meu, părintele Gheorghe, pe care îl cunoscusem la cercetaşii ruşi din capitala Franţei. El era ucenic la atelierul de iconografie al lui Leonid Alexandrovici Uspenski. În adolescenţă avusesem preocupări legate de pictură şi de aceea, după ce intrasem la Teologie, am considerat că ar fi interesant să încerc să pictez şi icoane. I-am cerut duhovnicului adresa şi am mers să bat la uşa lui Uspenski. La prima vedere, Leonid Uspenski putea părea aspru, însă era de o bunătate ieşită din comun. Avea totuşi o seriozitate în tot ceea ce făcea, acest lucru putându-se observa şi în icoanele pe care le picta. I-am spus că m-a trimis duhovnicul şi l-am rugat să mă primească la cursurile de iconari. M-a privit lung şi mi-a spus să vin în sâmbăta ce urma la atelier, unde putea să mă cunoască mai bine. Am fost foarte bucuros şi mi s-a părut că eram deja pictor. Din acea sâmbătă am devenit ucenicul lui Uspenski.
    Aţi petrecut mulţi ani alături de marele teolog Leonid Uspenski. Cum era acesta în viaţa de zi cu zi şi în relaţiile cu ucenicii?
    Maestrul Uspenski sau „patronul”, cum îi spuneam eu, era un învăţător ieşit din comun. Îi respecta pe ucenici, chiar şi pe cei mai timizi, cum eram eu. S-a apropiat de mine la atelier, mi-a dat o foaie, un creion, o gumă, o fotografie şi mi-a zis să pictez ce vedeam acolo. Astfel m-a învăţat să privesc o imagine cu ochii iconarului. În anul următor am intrat la Academia Sfântului Serghie, care se află în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului. Leonid Uspenski, ca şi Vladimir Nikolaevici Lossky, mergea numai la bisericile Patriarhiei Moscovei. Nu l-am mai prins în viaţă pe Lossky, pentru că murise cu un an înainte de a intra eu la Teologie, dar Leonid Nikolaevici mi-a vorbit foarte mult despre „Volodea”, aşa cum îi spunea el. Vladimir Lossky împreună cu Florovsky şi Meyendorff au fost nişte personalităţi datorită cărora în Occident s-a înţeles că Ortodoxia este un lucru serios, nu o tradiţie de folclor răsăritean. După orele de atelier, mergeam la slujbele de Priveghere împreună cu Uspenski în parohia moscovită din Paris. Episcopul Casian, fost monah la Athos şi urmaş al unui ministru al ţarului Nicolae, care conducea atunci Exarhatul emigraţiei ruse, aflat în jurisdicţia Constantinopolului, nu mi-a spus niciodată nimic despre participarea mea la slujbele unei biserici moscovite.
    Aţi avut ocazia să lucraţi şi alături de Mitropolitul Antonie de Suroj. Ne puteţi spune câteva cuvinte de­spre acea perioadă?
    În acea perioadă a şi venit la conducerea eparhiei moscovite Episcopul Antonie, cunoscut acum mai ales ca Mitropolit de Suroj. El m-a cununat cu Elisabeta, soţia mea, pe care am cunoscut-o la atelier. Tot vlădica Antonie m-a hirotonit diacon. Eram atunci, aşadar, în jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. Mi-am continuat studiile doctorale la Sorbona, cu profesorul rus Andrei Grabar. Nu am apucat să le termin atunci, pentru că Episcopul Vasile Krivoşein avea nevoie de un preot pentru comunitatea rusă din Haga. S-a înţeles cu vlădica Antonie şi, după ce m-a hirotonit preot, m-a numit preot în Olanda, pentru că nu ne ajungeau banii nici de întreţinere. Am stat acolo trei ani. Episcopul Antonie m-a chemat apoi să fiu secretar la exarhat, iar Liza a continuat să picteze icoane cu Uspenski. La scurt timp, Episcopul Antonie nu a mai fost exarh şi s-a mutat în insulele britanice.
    Aţi avut ocazia să predaţi şi la Seminarul Ortodox din New York, unde eraţi coleg cu profesorii Meyendorff şi Schmemann. Cum a fost acea perioadă?
    După mutarea Episcopului Antonie din Paris, la invitaţia părintelui Ioan Meyendorff, în 1974, am plecat să predau la Seminarul „Sfântul Vladimir” din New York. Acolo preda atunci şi părintele Alexandru Schmemann. Soţia mea a fost de acord. Aveam acolo, în Statele Unite, o parohie cu o biserică zidită de un emigrant rus bogat, inginerul de aviaţie Igor Sikorski. Liza a venit de la Paris un pic circumspectă, dar părintele Ioan a angajat-o să picteze biserica seminarului, la Crestwood. Totuşi, soţiei nu i-a plăcut acolo şi după doi ani am decis să ne întoarcem. Chiar dacă atunci nu mi-a plăcut să mă întorc, cred că soţia avea dreptate. Am revenit, însă episcopul care conducea episcopia rusă, francez de origine, nu a vrut să mă primească şi astfel timp de un an nu am avut unde sluji.
    Atunci aţi început să predaţi la Saint-Serge?
    Da. După acel an în care nu ştiam unde s-o apuc, m-am întâlnit cu părintele Alexei Kneazev, care m-a invitat să predau arta sacră la Saint-Serge, aşa cum făcusem la New York, dar cu condiţia să-mi termin doctoratul. Am făcut acest lucru, scriind disertaţia despre icoana Cincizecimii, pe care am prezentat-o în decembrie 1987, iar din ianuarie 1988 am început să predau la Saint-Serge. Astfel, am trecut şi cu slujirea în jurisdicţia Constantinopolului. Fiul meu, Nicolae, este preot în Rusia. A fost o vreme paroh la Kiji, în Karelia, iar acum slujeşte la o comunitate din sudul Franţei. Alexei a devenit sculptor, iar fiica noastră a studiat restaurarea broderiilor vechi şi a scris o disertaţie despre omoforul Sfântului Chesarie din Arles. Soţia Elisabeta a predat la institutul nostru restaurarea icoanei timp de 15 ani.
    La Saint-Serge au studiat, de-a lungul vremii, foarte mulţi români. Ce impresie v-au lăsat aceştia despre ţara de unde veneau şi de­spre spiritualitatea românească?
    În tot acest timp i-am remarcat pe studenţii români, care au fost foarte serioşi, iar unii din ei sunt acum ierarhi: Romul Joantă, actualul Mitropolit Serafim, un student arzător, apoi Mitropolitul Iosif, Episcopul Siluan şi alţii. Menţin o relaţie strânsă până astăzi cu Vasile Manea, care a înfiinţat Editura Patmos din Cluj şi care a publicat mai multe cărţi de-ale mele. Am la Cluj mai mulţi prieteni, cu care mă întâlnesc des, împreună cu soţia mea. Acum nu a putut veni cu mine, pentru că este într-un pelerinaj în Israel. Îmi face plăcere, de asemenea, să-l menţionez pe părintele Ioan Bizău, care predă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj.
    Pr. Eugeniu Rogoti
    Sursa:http://ziarullumina.ro/icoana-ca-pasiune-a-vietii-125569.html, accesat 25.08.2017

Comments are closed.